1

Bár minden a helyén volt, mégis haboztam, hogy elinduljak-e. Levetettem az esőköpenyt és elővedtem a pulóveremet – ha fúj a szél, nagyon jó, a fejemre húzom a kapucnit és könnyebben futhatok; elvégre nyár közepén járunk.
A köpenyt felakasztottam a fogasra, aztán mégis bevittem a hálóba, ahol lecseréltem a pólómat is.
Kimelegedtem, de nem a megfázástól, nem, jó pár éve mindig így van ez. Miután hetekig egyáltalán senkivel se beszéltem, most látogatóm jön. Megállapodásunk szerint a menyasszonyom kivette a szabadságát, hogy Magyaroszágra jöjjön és a rezidens-tartózkodásom második felét együtt töltsük. Most majd itt eljátsszuk, hogy nyaralunk, a mézesheteinket töltjük, de én már annyira elszoktam attól, hogy valakivel együtt legyek, hogy tőle is, a látogatásától is félni kezdtem, mintha a pályaudvarról egy távoli, rossz hírű, évek óta a távoli ködbe veszett rokon hívott volna fel.
Egyre nagyobb cseppeket izzadtam. A gravitációtól hamarosan lecsurogtak előbb a jobb, majd a bal halántékomon.
Kivettem a kulcsot a zárból és gyorsan kiléptem az ajtón, mert még képes lettem volna újból lecserélni a pólómat, és még ki tudja mire; a végén még az állomás címét is elfelejteni, beszélni is, és a végtelenségig piszmogni a lakásban.
Pontosan mennyi lehet az idő? Zsebre dugtam a kezem – volt még időm. Kivettem a kulcsot, a telefont a másik kezemben tartva bezártam az ajtót.
Kétszer rövidet vibrált a mobil.
Most szállt fel a vonatra. Írta, hogy sokat álltak a határnál és Budapestre késve érkezett. Csak most indult el Pécsre; nem volt hol feltöltenie a telefonját; ne rohanjak, mert csak háromkor ér ide. Love.
Azonnal válaszoltam, hogy ne aggódjon, még nem indultam el, aztán megkérdeztem, van-e kajája és vize, de nem válaszolt.
Love, írtam neki, de nem válaszolt.
Úgy éreztem magam, mint egy feleség. A lépcsőházban kialudt és felgyulladt a villany. Elakadt. Reggel felé, amikor kinyújtóztam az ágyon, olyan volt, mintha egy lift közlekedne menetrendszerűen a földszint és a tető között – pííííííng, ötvenkilenc másodperc fény, klikk, sötét – és vissza. Píííííng, sötét. És megint elölről.

2

Csak akkor fordultam vissza, amikor esni kezdett. Be kellett vinnem a két kerti széket, hogy ne ázzanak el és ne legyenek napokig nedvesek, hogy aztán ne lehessen kiülni az erkélyre. Reggelenként szívesen üldögélek és olvasok az erkélyen; főzök egy teát, és amint a néma éjszaka visszahúzódik a városszélre, a benzinkutakig, kenek egy szelet lekvároskenyeret, és az ablaknál csendben eszegetem, várom, hogy az ezüstös hajnal csendben leszálljon a radiátorokra; még mielőtt ezernyi vekker jelentené a hajnali fényrobbanást, még mielőtt Disney-sugaraival elárasztaná az ágyneműt.

3

Nem húztam le a cipőmet. Az új, puha edzőcipőmet. A dzsekimet a kanapé szélére dobtam, és az erkélyajtó mellett leültem a kerti székbe. Csak itt lehetett olvasni, máshol sötét volt.
Esett, mintha dézsából öntötték volna. Háttal álltam az ablaknak és a csuromvizes erkélynek, és úgy néztem a szobát, mint egy Rembrandt képet.
Fölöttem egy porszívó műanyag kapcsolójának kattanása – jaj, a gyerekkori lábadozások.
Próbáltam olvasni, elmerülni az olvasásban, mint egy mély kútban. Az utóbbi hetekben egy regényen dolgoztam; mindennap, amíg bírtam szusszal; amíg péntek este nem éreztem úgy, hogy még egy sort nem tudnék leírni, kiszáradtam. Fizikai fáradtságot éreztem, úgyhogy abbahagytam az írást és kinyitottam egy muskotályt, aztán egy olajos rieslinget, feltettem a fülhallgatót és kimentem az erkélyre. Reggelig ott ültem, amíg sétáltatni kezdték a kutyákat. Ugyanezen a kerti széken ültem egy pléden, és a kilencvenes évek dalait hallgattam, amelyeket az új regénnyel együtt elővettem az archívumból; az elmulasztott gyerekkorom hangsávja, amely napról napra belopakodik az egyedülállók otthona tortalapszerű falai közé – belopakodik, mondom, egy megvert iskoláslány szinapszisai közti üres réseken. Másnap kitakarítottam és nagyjából felkészültem Irina fogadására. Kissé morcosan sorra vettem a szupermarket fényes polcait, összevásároltam mindenféle apróságot, anélkül hogy egy szót értettem volna a csomagolások felirataiból. Este a főzéssel bajlódtam és tovább borozgattam; negyvenes nő voltam, özvegy, félig kábán lestem a mobil villanásait, hogy rögtön fölkapjak magamra valami ruhadarabot, ha megjön az az SMS.

 
4

A hajnali szürkületben, plédbe burkolózva, fején túlméretezett fülhallgatóval, az ideges nő mepróbálta megérteni, mi történik vele, vajon valami nem kerülte el a figyelmét.
Jól érzi magát, madame? kérdezte tőlem egy idegen.
Felemeltem a fejem. Elbóbiskoltam. Becsuktam a könyvet, és arrébb löktem. A kredencen az olívaolaj nem ragyogott úgy, mint a napraforgó–.

5

A város is elszenderült. Kettőt-hármat dobbant a szívem, aztán hosszú szünetet tartott. A szünetben időnként lefékezett mellettem egy-egy autóbusz a Rákóczi úton, ahogy a bevásárlóközpont felé gyalogoltam; mint a vízelvezetőbe lebugyogó víz. A lámpánál gyerekekkel teli kisvonat. A burgerek és sajtos popcorn ígérete, az új Pixar rajzfilm, harminc százalékkal leértékelt ruha negyvenes anyukának; a heti sörösláda, a pácolt lapocka. Mindezek belülről homályosították el a szélvédőt.
Miután elhaladtam a bevásárlóközpont parkolója mellett, jobbra-balra bámészkodtam. Keveset járkáltam a városban, mert nem egyedül akartam élvezni, úgyhogy nem nagyon ismerem. Úgy terveztem, együtt fogunk sétálni, hogy mindkettőnknek először legyen, és így eddig csak a bevásárlóközpontban jártam, és reggelenként futólépésben a vár körül.

6

Mielőtt elindultam, hogy el ne tévesszem az utat az állomás felé, még egyszer megnyitottam a Google Maps-et: Felsőmalom, jobbra a Rákóczi, elhaladsz a bevásárlóközpont mellett, átmész a téren, a Zsolnay szobornál balra fordulsz – onnan egyenesen előre a Szabadság úton.
A szobornál magas platánok és egyenetlen útkereszteződések, súlyos gépjárművek robognak át rajtuk. Megnéztem az órát – volt még időm.
Mintha Nebraskában volnék. (Feljebb, mintha Bécsben.) Sárgán villogtak a lámpák. Fával megrakott teherautók teljes sebességgel húztak el az orrom előtt, végig a graffittivel telefirkált üres csarnok mellett. A platánok levelei ezüstösen csillogtak; nedves szél fújdogált. Arra vártam, hogy fekete-fehérre váltson a kép a szemközti járdán, és hirtelen megcsörrenjen egy nyilvános telefon. Az én járdámon, a lutheránus templom udvaránál, néhány gyerek csendben körülállt egy vihartól kidőlt fát. Szép házak, mint Kosztolányinál, üres sétányok, vasárnap zárva tartó vendéglők. Mintha én lennék Pacsirta – egy mellékutcában, szintén az állomás felé. (Feljebb mintha az a bolond Emerenc lettem volna, a szigorú szolgáló, aki senkit se enged be a lakásba, még a gazdáit se.) Mintha Philip Larkin lennék. They fuck you up, your mum and dad. They may not mean to, but they do. Mintha Lydia Davis lennék.

7

Valaki tartotta nekem az ajtót – mikor rájöttem, hogy nekem tartja, nagyobbat léptem, rámosolyogtam és magyarul köszöntem meg.
Talán magassarkúban voltam? Azért tartotta nekem az ajtót? Tetszettek neki öreges, csontos térdeim?
Az elektromos jelzőtábla öt érkezést mutatott, az első, a budapesti pontosan érkezik, hét perc múlva. Vártam, hogy a férfi felém fordul, hogy jobban lássam, de onnan gyorsan az újságos standhoz sietett.
Leültem a padra két Magyar Államvasutak-egyenruhát viselő férfi mellé, akik szórakozottan lapozgattak egy olcsó újságot, biztosan a vasárnapi mellékletet. Egyikük rosszul látott – ahányszor a másik mutatott neki valamit leírva, harminc centire kellett odatartani a lapot a jobb szeméhez, aztán ő is nevetett, a kollégája türelmesen megvárta, végül ő is nevetett még egyet.
Miután bemondták a vonat érkezését, amiből csak annyit értettem, hogy Budapest-Keleti, felálltam és elindultam a peron felé. Még volt három perc, még ketten jöttek – egyik csomaggal, a horvát határhoz tartó vonatra akart felszállni; a másikról, aki jegygyűrűt viselt, úgy képzeltem, hogy a felesége, mivel még nem fejezte be a sütést, őt küldte ki a rokona, egy terebélyes, rendkívül kiegyensúlyozott nagynéni elé, aki valahol a főváros egyik elővárosában fogtechnikus.
Felemelte a fejét, és hosszan rám nézett. A slusszkulcsával piszkálta a körmét. Az ellenkező irányba mutattam, ahol a régi házak között már feltűnt a mozdony reflektora: még messze volt, halványsárga, gyenge fény, de a vonat gyorsan nőtt és a kerekei fémesen csikorogtak már a levegőben.
Néhány lépéssel eléje mentem, aztán mégis visszafordultam, gondoltam, jobb, ha az állomás előtt maradok, nehogy mögöttem szálljon le, és ne vegyem észre.
Előbb a mozdony, aztán külön, egyenként a vagonok.
A tető alól még előléptek páran és csatlakoztak hozzánk. A két munkás is összehajtogatta az újságot, felálltak, de továbbra is a háttérben maradtak. Csepergett, és megint fújni kezdett a szél, a nedves, hűvös, csaknem novemberi szél, mintha csillapítani akarna. A váróteremből kilépett egy pár, komoly, bajszos férfi és az időjáráshoz képest egy nagyon vékonyan öltözött, középkorú nő. Megálltak a munkások mellett. A nő nézte a férfit, a férje lehetett, aztán behúzódott a karja alá. A férfi oda se figyelt, mereven a mozdonyt figyelte, amely hazahozta a kislányát, és most megállt közöttünk.
Mivel mindenkinél magasabb vagyok egy fejjel, hamar észrevettem a menyasszonyomat; az utolsó előtti vagonból szállt le. Elindultam feléje, hogy elvegyem a csomagját. Megnyaltam a számat, ne legyen száraz, amikor megcsókol, és mosolyogni próbáltam, annak ellenére, hogy úgy éreztem, összerándul a gyomrom a rémülettől. Ahogy meglátott, megállt, hagyta, hogy a leszálló utasok elhaladjanak mellette és elnyeljék őket az állomás esőcsatornái; elengedte a bőröndjét, tett néhány lépést, aztán futni kezdett és a karomba ugrott.
– Csak lassan, drágám, mert magassarkúban vagyok.

 (Koszta Gabriella fordítása)

***

1

Deși erau toate la locul lor, am ezitat să plec. Mi-am dat jos foița de ploaie și mi-am scos puloverul – dacă avea să bată vântul, foarte bine, îmi trăgeam gluga pe cap și porneam în alergare ușoară; era totuși miezul verii.
L-am atârnat în cuier, apoi am revenit și l-am dus în dormitor, unde mi-am schimbat și tricoul.
Dogoream, dar nu era gripă, nu, știam asta de ani buni deja. După câteva săptămâni în care nu vorbisem cu absolut nimeni, urma să primesc o vizită. Așa cum conveniserăm, logodnica mea își luase concediu și urma să vină în Ungaria să mi se alăture pentru a doua jumătate a rezidenței. Aici urma să ne prefacem că suntem în concediu, în luna de miere, doar că mă dezobișnuisem atât de tare să stau cu alți oameni încât începusem să mă tem și de ea, de vizita ei, ca și când ar fi sunat din gara orășelui o rudă îndepărtată, cu faimă proastă, pierdută cu anii în negurile geografiei.
Stropii de transpirație se făceau tot mai mari. În curând, gravitația avea să traseze primul șiroi pe tâmpla dreaptă, apoi pe cealaltă.
Am scos cheile din ușă și-am dat să ies, altfel mă vedeam nevoit să-mi schimb încă o dată tricoul, apoi cine știe ce altceva; și tot așa, până când aveam să uit adresa gării, vorbirea, rămânând să moșmodesc prin apartament la nesfârșit.
Cât era ceasul, mai exact? Am băgat mâna în buzunar – mai aveam timp. Am scos cheile și, mutând telefonul în mâna cealaltă, am încuiat.
A vibrat scurt, de două ori.
Abia urcase în tren. Zicea că îi ținuseră mult în vamă și că ajunsese în Budapesta cu întârziere. Abia pornea spre Pecs; nu avusese unde să-și încarce telefonul; să nu mă grăbesc, că n-ajunge decât la trei. Love.
I-am scris imediat să nu-și facă griji, că n-am plecat, apoi am întrebat-o dacă mai are de mâncare și apă, dar nu mi-a răspuns.
Love, i-am scris, dar nu mi-a răspuns.
Mă simțeam ca o nevastă. Becul de pe holul comun s-a stins și s-a aprins la loc. Era blocat. Spre dimineață, când mă-ntindeam în pat, părea un lift programat să facă ture de la parter până pe acoperișul clădirii – piiing, 59 de secunde de lumină, poc, beznă – și-napoi. Piiing, beznă. Și de la capăt.

2

M-am întors abia când a-nceput să plouă. Trebuia să bag înăuntru cele două scaune de grădină, să nu le mureze și să rămână așa, ude, cu zilele, să nu mai pot ieși pe terasă. Era una din bucuriile mele, să ies dimineața și să citesc pe terasă; să-mi fac un ceai și, cât noaptea mută se retrăgea la periferie, în benzinării, să-mi ung niște pâine cu gem și să mănânc în liniște la geam, așteptând să vină zorii argintii și să coboare calmi peste calorifere; înainte ca o mie de alarme de ceasuri deșteptătoare să anunțe explozia de lumină a aurorei, înainte să apuce să inunde așternuturile cu razele ei Disney.

3

Rămăsesem încălțat. Adidașii erau noi, moi. Îmi lăsasem geaca pe marginea canapelei și mă așezasem în scaunul de grădină, lângă ușa care dădea spre terasă. Numai acolo se putea citi, în rest era beznă.
Ploua cu găleata. Stăteam cu spatele la fereastră și la terasa plină cu apă și mă uitam în adâncul încăperii ca într-o pictură de Rembrandt.
Clănțănitul de plastic al aspiratorului de deasupra – vai, perioadele de convalescență din copilărie!
Încercam să citesc, adâncit în propria fântână. În ultimele săptămâni lucrasem la un roman; în fiecare zi, cât mă ținuseră balamalele; până când, vineri seara, am simțit că nu mai pot scrie nici măcar un rând, că am secat. Începusem să resimt efortul făcut chiar și fizic, așa că am lăsat totul baltă și am deschis un Muscat, apoi un Riesling uleios, mi-am pus căștile și-am ieșit pe terasă. Am stat până dimineață, când a-nceput să-și scoată lumea câinii la plimbare. Am stat într-o pătură pe același scaun de grădină și-am ascultat piesele de petrecere ale anilor 90, pe care le dezarhivasem odată cu noul roman; era coloana sonoră a copilăriei mele ratate, care se insinuase zi după zi prin pereții ca feliile de tort ai căminului de nefamiliști – se insinuase, zic, în spațiile goale dintre sinapsele unei școlărițe bătute. A doua zi am făcut curat și m-am pregătit, în general, s-o primesc pe Irina. Ușor mahmur, am luat la rând rafturile luminoase ale hypermarketului, cumpărând tot felul de nimicuri fără să-nțeleg o iotă din ce scria pe ambalaj. Seara mi-am omorât-o gătind și bând mai departe vin; eram o femeie la patruzeci, o văduvă urmărind fulgerele pe jumătate amețită, gata să-mi pun o rochie dacă primeam acel SMS.

 
4

În zorii gri, învelită într-o pătură, cu căștile supradimensionate pe cap, femeia nevricoasă încerca să-nțealegă ce-i cu ea, dacă nu cumva pierduse ceva din vedere.
Madame se simte bine? m-a-ntrebat un străin.
Am ridicat capul. Ațipisem. Am închis cartea și-am pus-o deoparte. Pe bufet, uleiul de măsline strălucea mai puțin decât uleiul de floarea soarelui –

5

Orașul era și el adormit. Inima îmi bătea de două-trei ori, apoi făcea o pauză lungă. Din când în când, pe lângă mine trecea câte-un break, un autobuz, pe Rákóczi în jos, spre mall-ul din centru; ca apa care gâlgâia în rigolă. La semafor, un mini-van plin cu copii. Promisiunea burgerilor și a popcornului cu cașcaval, noul desen animat Pixar, o rochie redusă cu 30% pentru mama la patruzeci; baxul de bere săptămânal, costița marinată. Toate astea aburiseră parbrizul pe dinăuntru.
După ce-am trecut de parcarea mall-ului, am început să casc gura în stânga și-n dreapta. Umblasem puțin prin oraș, ca să nu-l consum de unul singur, așa că nu-l prea știam. Plănuiam să ne plimbăm împreună, să fie prima dată pentru amândoi, așa că nu fusesem decât la mall și, în fiecare dimineață, în pas alergător, în jurul cetății.

6

Înainte să ies, ca să nu uit drumul spre gară, am deschis încă o dată Google Maps: Felsőmalom, dreapta pe Rákóczi, treci de mall, treci de piață, la statuia Zsolnay faci stânga – și de-acolo, tot înainte pe Szabadság.
La statuie, platani înalți și intersecții denivelate, străbătute în viteză de mașini de mare tonaj. M-am uitat la ceas – mai aveam timp.
Parcă eram în Nebraska. (Mai sus, parcă eram în Viena.) Semafoarele pâlpâiau galben intermitent. Tiruri încărcate cu lemn hodorogeau în viteză prin fața mea, de-a lungul halei părăsite, mâncată de graffitti. Frunzele platanilor sclipeau argintiu; vântul umed, regional. Așteptam ca imaginea să devină alb-negru și, pe trotuarul celălalt, să sune din senin un telefon public. Pe trotuarul meu, în curtea Bisericii Luterane, un bărbat și câțiva copii, în liniște, în jurul unui copac doborât de furtună. Case frumoase ca-n Kosztolányi, alei pustii, restaurante închise duminica. Parcă eram Ciocârlia – tot spre gară, pe o stradă lăturalnică. (Mai sus, parcă eram nebuna aia de Emerenc, servitoarea severă care nu dădea nimănui voie în casă, nici măcar stăpânilor.) Parcă eram Phillip Larkin. They fuck you up, your mum and dad. They may not mean to, but they do. Parcă eram Lydia Davis.

7

Cineva mi-a ținut ușa – când am înțeles că pentru mine o ținea, am pășit mai lung, am zâmbit și i-am mulțumit în maghiară.
Oare purtam tocuri? De aia mi-a ținut ușa? I-au plăcut genunchii mei bătrâni, pătrățoși?
În jumătatea din dreapta a panoului electronic erau programate cinci sosiri. Budapesta, prima, avea să ajungă la timp, în șapte minute. Am așteptat să se-ntoarcă spre mine, să-l văd mai bine, dar de-acolo s-a dus glonț la chioșcul de ziare.
M-am așezat pe o bancă, lângă doi muncitori cu uniforme Căile Ferate Maghiare care răsfoiau distrați o revistă ieftină, un supliment la ziarul de duminică, cel mai probabil. Unul dintre ei vedea rău – de fiecare dată când celălalt îi arăta ceva scris, trebuia să apropie pagina la treizeci de centimetri de ochiul drept, apoi râdea și el, iar colegul lui îl aștepta răbdător și mai râdea o dată.
După ce a fost anunțat trenul meu, din care n-am înțeles decât Budapest-Keleti, m-am ridicat și m-am dus pe peronul cu pricina. În cele trei minute rămase, au mai venit doi – primul avea bagaj, se pregătea să ia trenul mai departe, spre granița cu Croația; celălalt, care purta verighetă, mi-am închipuit că fusese trimis de soție, care nu terminase încă de copt, să aștepte o rudă din partea ei, o mătușă expansivă, supraponderală, tehnician dentar undeva într-o suburbie a capitalei.
A ridicat capul și s-a uitat lung la mine. Își curăța unghiile cu cheia de la mașină. I-am făcut semn în direcția opusă, unde, de după niște case paradite, se ivise deja farul locomotivei; era departe încă, galben, bolnav, dar trenul creștea repede și angrenajele lui începuseră să râcâie văzduhul metalic.
Am făcut câțiva pași în întâmpinarea lui, apoi m-am întors, gândindu-mă că e mai bine să rămân în fața gării, să nu coboare cumva în spatele meu și să n-o văd.
Mai întâi locomotiva, apoi vagoanele, distincte, unul câte unul.
De sub acoperiș s-au mai desprins câteva persoane și ni s-au alăturat. Cei doi muncitori au strâns și ei revista și s-au ridicat, dar au rămas în continuare la dos. Picura și începuse să bată din nou vântul, un vânt umed și rece, ca de noiembrie, menit să te liniștească. Din sala de așteptare a ieșit o pereche, un bărbat serios, cu mustață, și o femeie între două vârste, îmbrăcată mult prea subțire pentru vremea de afară. S-au oprit lângă muncitori. Femeia l-a privit pe cel care probabil că era soțul ei, apoi s-a luat singură în brațe. Bărbatul nu fusese atent, se uita fix la locomotiva care îi aducea fetița acasă și care s-a oprit între noi.
Fiind cu un cap mai înaltă decât toată lumea, am văzut-o ușor pe logodnica mea; a coborât din penultimul vagon. M-am îndreptat spre ea, s-o ajut cu bagajele. Mi-am supt buzele, să nu fie uscate când mi le sărută, și am încercat să zâmbesc, chiar dacă simțeam că mi se strâng mațele de groază. Când m-a văzut, s-a oprit, lăsând duzina de oameni care coborâseră să se scurgă pe lângă mine în canalele colectoare ale gării; lăsând geamantanul în urmă, a făcut câțiva pași, apoi a luat-o la fugă și mi-a sărit în brațe.
- Ușor, scumpo, cred că sunt pe tocuri.